O poveste...

Parca ar fi trecut doar o saptamana, sau cel mult o luna.. parca totul ar fi fost doar un vis ,sau poate doar o realitate privita altfel.

Parca mai ieri era 29 noiembrie,si eu eram un copil, un copil ce nu cunoscuse dragostea,un copil ce fugea dupa atentie,ce tanjea dupa o viata mai ,,altfel,,. Si dragostea insemna doar un capitol migalos,un capitol imposibil de atins,poate un abis infect,nedorit de mine. Si totusi am cazut in prapastia iubirii,in lumea in care fiecare cuplu devine o singura persoana, in aceea lume unde eram doar noi,si doar visele noastre rulau usor prin ganduri,prin suflet si prin inima. Nu stiam cat va dura,nu imi pasa,pentru ca pentru mine nu exista decat aceea ardoare oribil de placuta,acel sentiment de dragoste dobandit intr-un simplu tobogan.

Si ceva era mereu diferit,pentru ca stiu , si acum , ca ochii tai albastri nu mint,tin minte si acum vorbele tale aruncate precum un ambalaj mult prea folosit. Dar stiu un singur lucru: eu am fost copilul tau,eu am fost zmeul tau,eu am fost o enigma,un paradox iubitor,un caz ce s-a agravat involuntar. Si totul a porint de la o cana de vin fiert,si totul a mers precum o ploaie acida, m-a secat in interior precum un dulce dans al tristetii, ma umplut ,ma golit dar ma iubit , asa cum ne iubea iarna , asa cum ne iubea lumea,asa cum te-am iubit eu, asa cum mi-ai fost alaturi mereu.

Si cand radeam,si cand uram,iubeam si cand plangeam,tu ai fost mereu acolo. Tu ai fost cel care ma ridicat de jos,cel care mi-a sters lacrimile cand lumea mi se despica in doua,cel care m-a invatat sa iubesc,ma invatat sa traiesc.

Si eram un copil..in sinea mea,in mintea ta. Si cum imi spuneai,,lumea e impartzita in doua..ganeste-te,, ..ma acopereai pe dinauntru,sfashiindu-ma cu dragoste,ma omorai ..

Si nu s-a intamplat tocmai ieri..a trecut un an.

Praful a ramas, ne nastem din cenusa,construim un trecut.

Si totusi tu ai fost primul ce mi-a spus ,,te iubesc,, , tu ai fost omul meu,ai fost doar tu..si iti multzumesc.

Nu am sa uit niciodata cum totul se naste din cenusha,.cum totul va fi bine,asa cum mintea ne controleaza corpul,asa cum trecutul ne controleaza mintea si asa cum ma voi intinde in pat,gandindu-ma la neant,la nimic si totusi un lucru neinsemnat,inutil..cu toata puterea pshihica a mintii mele..

Mersi,mersi,pentru ca desi noi doi am disparut,tu ai ramas langa mine.

Nu ai stiut sa tragi de sfori,si am cazut de mii de ori,tu ai fost acolo,m-ai ridicat,mi-ai sters ranile,mi-ai promis imposibilul si mi lai prezentat in fatza. Mi-ai aratat ce sunt..

Multzumesc pentru tot..

si..te iubesc mult !

Sa pretind ca traiesc intr-o lume perfecta,sa ma las sorbita de influenta negativa a gandirii dobandite de un vis de sperantza, de un vis spre mai bine,de un vis al perfectiunii, de un vis ireal? As vrea sa pretind,as vrea sa fi putut sa mint, as vrea sa fiu doar o umbra in acest vartej al nebuniei. Poate ca as vrea sa nu mai fiu. Pentru ca nu mai pot fi,nu mai pot trai , nu ma mai pot preface . Si e prea mult. Totul se umple ametitor de mult,cu rautate,cu vremuri grele. Si totusi doar am deschis ochii spre realitatea veche in care continui sa traiesc. Doar incep sa ma adaptez statutului impersonal pe care il credeam familiar. Dar totul se poate duce in mai putzin de o secunda. Totul se poate evapora,si nu poate ramane decat sufletul , decat increderea in sine. Pentru ca perfectul nu exista,decat increderea in sine,pentru ca invat din greseli , incerc sa construiesc o cale pentru a face fatza exploziei de ghinion. Pentru ca e real,si nu am cum sa mai ascund. Totul e real...totul exista. Visele nu mai sunt decat o amintire placuta a anilor de odinioara. E doar starea covalescentei intre vis si realitate. E doar anestezia neplacuta a realitatii, e doar durerea ce o simt in suflet precum un cutzit,e doar socul, e doar un fel de coma adanca ce ma desparte de problemele ireale.

Poate fi uneori bine,cat exista credintza,cat exista dragostea.Cat exista acel unic coltz al fericirii reale,care infloreste din ce in ce mai mult. Un coltz ce poate alina toata durerea,toata ura,un lucru ce ma poate purta dincolo de gaurile negre ale vietii catre un taram pasnic , al iubirii.

Si poate conteaza mai mult decat orice...sau poate nu.

Poate fi un fel de scuza ce ma bucura,ma face sa uit de acest vertij inconstient.