O lume pictata euforic.

Erau multe culori,culori aruncate peste tot,galben,mov,verde..si alb.Erau parca trantite pe un perete alb,un perete simplu,monoton. Si nu simbolizau nimic,poate doar,o alta lume in mintea mea,Si acele culori parca deveneau din ce in ce mai aprinse,mai mari,mai intense,pareau sa aiba o rezistenta pura ,dar fara vreun sfarsit sau inceput.Erau parca blocate in timp,si semanau cu niste modele,poate un triunghi,cerc,patrat..nici nu stiu. Si erau intr-un vis..era parca lumea,toata lumea,asa intensa pe dinafara,asa seaca pe dinauntru,si era demna sa cucereasca tot ce ramase,pentru ca acele culori continuau sa se aprinda precum o flacara,continuau sa pulseze precum o inima...dar ce naiba? defapt nu era nimic,doar o simpla imagine euforica!

Un roman pentru fiecare

Pentru fiecare persoana pe care o cunoastem,putem scrie un rand..dar insa nu pentru toti putem scrie o pagina,un roman.

Viata ne invata sa fim noi,si ne invata mereu,cu grija,cu teama,punandu-ne in fata obstacole,poate special pentru a ne dezvolta o personalitate,o gandire unica,un spatiu numai al nostru..dar cine-o sti?!

Ideea e ca viata ne imprumuta amintiri,amintiri care se pot preface in diverse forme:oameni,locuri,lucruri...iar acei oameni nu sunt doar simple chipuri pe care le vedem adesea pe strada.

Sunt poate oamenii nostri,oamenii care ne-au influnetat ,ne-au impus alte standarde,cu care ne-am obisnuit si pe care le-am apreciat apoi,sunt poate oamenii de la care am invatat ceva,care ne-au rugat ceva,si cei care ne-au impus respect. Pentru ca respectul este ceea ce ne defineste pe noi ca persoane,sau mai bine zis ceea ce defineste relatiile bune intre doi oameni..

Asadar,sunt putini,vor fi mereu putini oameni despre care am putea scrie cate-un roman,dar probabil ca sunt singurele fiinte demne de un aplauz,demne de o multumire sincere,sunt poate persoanele de la care invatam sa traim treptat.

Putem ...da' nu prea.

Se spune ca limita e cerul,sau ca limita nu exista,altii spun ca limita si-o stabileste fiecare,ei bine,eu cred ca limita suntem noi.

Imposibilul nu exista,se poate orice,absolut orice,dar depinde de noi.

Suntem oameni,suntem persoane,avem suflet si avem personalitate.Suntem in stare sa distingem cele doua mari forte ale lumii: raul si binele,putem sa ne croim singuri drumul catre ce ne alina pe noi mai mult. Si aici intervine dorinta,speranta,tot.

Din pacate,exista unele lucruri care nu depind de noi,depind de cei din jur,iar dorinta noastra poate sa atarnata de decizia respectivului...

Si totusi continuam sa luptam cu acest joc bine facut,si incercam sa intram in pielea personajului in care ne regasim,de cele mai multe ori,un personaj unic...

Iti vei aminti oare?

Imi amintesc acele ritmuri de Marlyin Manson , imi amintesc acele beri care curgeau la nesfarsit,si imi amintesc de primele cuvinte pe care ni leam spus:,,sa nu spui cuvantul cu ,,s,, . Stiu ca am facut schimb de haine,si stiu ca plangeam prin bai. Stiu ca eram o ciudata,si tu erai la fel de Ingrid cum esti si acum..

Dar asta a fost demult...cred ca a trecut cam 1 an.

Si imi amintesc si de vara,imi amintesc de noptile nebune petrecute la Ana pe balcon,de acel boschetar care se urca pe gard, de ,,omul zebra,omul dunga si omul cu Nestea,, dar si de cei ce o ardeau cu tancul prin Romana..tin minte cand dormeam pe parchetul Anei,pentru ca nu mai era loc in pat,stiu cat ne-am mobilizat atunci ca sa reusim sa ,,supravietuim,, , ah da, tin minte si cand eram gata sa fugim la 2 noaptea de la Ana de acasa.

Dar si astea's vremuri indepartate.

Azi poate ca se incheie tot. O sa ne fie dor una de cealata,dar asa poate ca e cel mai bine.Toate lucrurile bune se termina la un moment dat. Si niste lucruri bune raman bune pentru totdeauna.Da,recunosc,o sa fie dificil fara tine,pentru ca cine ar face ce am facut noi in Vama?Cine ar merge doar in prosop in supermarket?Cine ar intra in cort cu un strain?Cine ar astepta sa treaca noaptea,pe o plaja plina de oameni ciudati? Doar tu si eu.

Nu stiu daca vei vedea postul asta vreodata,e prea tarziu,pentru ca am luat decizia.

Nu scriu aici ca sa vezi tu,decizia a fost a mea,dar scriu,pentru mine,vreau sa imi amintesc tot,vreau sa imi amintesc de tine cu zambetul pe buze,asa cum spuneam noi mereu ,,Viata noastra este plina de succes,dar inca nu se manifesta,, ,ei bine,poate asa,o sa se manifeste..poate ca asa o sa rasara soarele si pentru noi. De la tine am invatat ca nu trebuie sa ma subestimez,ca pot daca vreau,nu's mai prejos. Tu mi-ai aratat ca se poate , si ai fost mereu acolo.

Nu stiu. O sa imi fie dor de tine,dar cu timpul o sa treaca, o sa imi amintesc de tine mereu.

Ingrid,tu ai fost tipa aceea care a stiut ce trebuie,cand trebuie.

Te iubesc.:)