Un ceva.

Merg impiedicandu'ma de mii de cuvinte fara sens, le calc, le arunc, sau le pun in buzunar, le gust pierzandu'le prin cap. Ma ametesc. Ma ametesc in suntetul amar al nimicului, in suntelui toamnei si in dulcele lichior de asta vara. Ma intorc din drum uitandu'ma la nori, sorbindu'i de pe cer, bucurandu'ma de puritatea lor si a soarelui ce nu mai rasare cu aceasi ardoare, cu acelasi dor imens si colorat in nunatele piersicii. Ma pierd pe un nou drum fara sens, un drum inghetat de ceata de dimineata , batut de amintiri placute ale caror miros se evapora pe masura ce trec zilele, lunile. Notez totul pe ceva ce nu exista defapt, ce va disparea, si ma inghesui in neantul pur al vietii, incerc sa imi fac loc prin ganduri, sa ma strecor acolo unde stiu ca era frumos, sa inventez o masina a timpului care sa ma conduca dinou catre bej cu albastru, catre cladiri medievale, catre tot ce inseamna frumos, pur, light adica catre lucrurile simple care sunt perfecte: unghiuri perfecte, culori clasice, forme normale, nimic prea impopotionat, prea colorat sau prea neutru. Doar un perfect in ochii mei, un perfect ce se dezvolta in impferfect in ochii altora. Si vreau sa stau linistita pe un mal, valurile sa se loveasca de tarm, si sa fie cald, sa aud ceea ce ma linisteste si sa zaresc infinitul printr'un ochi de peste. Sa capturez orice moment printr'o camera obscura, sa o indoi cu sentimente printr'un ecran multicolor. Si totu'i un vis demult uitat intr'un sertar fara cheie. Realitatea se definiste acum prin ceea ce obisnuiam sa numim monton acum 4 luni. Dar nu este atat de macabru , macar s'a intamplat, macar am construit o poveste din fire de soare, am hranit'o cu vin, si am ingrijit'o mereu, insa sper sa nu inghete, sa nu se dizolve precum zaharul in ceai , sau precum un turture intr'o baie cu abur. Sper sa creasca, sa fie frumoasa, cu raze mari, dense si aurii. Sa fie o poveste inceputa in iunie si sfarsita cu greu, sa fie totul pur, simplu, frumos. Lucrurile simple sunt frumoase!

Ganduri...

Mii de cuvinte, ganduri, idei. Vin. Pleaca. Se astern precum primele frunze ale toamnei, zboara haotic, se intiparesc cu cerneala de proasta calitate. O cerneala transparenta, care se imprastie amplificand gandurile, facundu'le mai mari, mai dense, mai grele. Se zdrobesc intre ele precum valurile se contopesc cu nisipul , formeaza un moloz greu de inteles. La fel de greu de inteles ca si mine, ca si voi. Si nimic care sa mai zambeasca , nimic care sa mai salute cerul iesind din apa, nimic care sa mai aiba un iz dulceag de vara, si nu'i doar despre vara, ci despre tot. E despre mine si toamna, despre mine si voi, despre o ploaie acida care cade aratand ce e alb si ce e negru. Visul frumos s'a terminat, mastile incep sa fie date jos, cortina este trasa, iar scena este goala... prafuita, cu un decor uzat. Si totul devine un scenariu prost gandit din care actorii si'au uitat replicile iar publicul nu mai aplauda, cortina nu se mai inchide, piesa nu se mai termina , dar ceva frumos ramane, in rest scena e la fel, doar un singur loc cald, luminos si prietenos in toata sala. Un singur lucru ce mai adaposteste un miros placut ce nu poarta masca.

In rest, totul este compus din niste nuante palide, obosite, niste nuante care pierd in ochii mei transformandu'se in gri, sau gri spre negru... si tot ce urmeaza e deznodamantul, sfarsitul, si inceputul. Fiecare sfarsit are si un inceput, un inceput cand un curcubeu rasare de dupa geamul prafuit...