Si abia daca bate vantul,abia daca imi mai amintesc de sinele de atunci, abia daca pot sa inghit prezentul si sa ma las vanduta trecutului in care inca traiesc. As vrea sa fi putut zbura,catre nori,catre ceri,catre o alta entitate cuprinsa de bunatatea glasului tau. Ochii tai pe care i-am vazut murind,mana stransa de a mea...un ultim sarut. Dar cand? Parca nici eu nu mai stiu. Nu mai stiu sa vad,sa cunosc intreg universul fara ca tu sa-mi fi profesor. Si numai pot continua,ma las adulmecata de vapaia rece a primaverii ce acum un an parca duhnea in iubire si fericire. Era un vis pomenit ca din neant,un vis ca de basme, unde eu eram printzesa si tu printzul. Si..nu erau personaje rele..ci eram doar noi. In camera unde vantul nu bate niciodata...Si bine spus,eram. Eram inundati de o dragoste , nu peste ocean,nu peste multe tari, ci o dragoste vazuta prin ochii nostri. O dragoste care a ars,incetu cu incetu,o dragoste ce s-a epuizat , dizolvandu-se in parfumul amar al necunostiniei,entitatii si a dorului fatza de un vis macabru demult apus. Si acum e tot atat de minimalizat,atat de abstract asemenea unei zile de vara ploioasa.. totul e atat de umed. atat de umed de lacrimi,de lacrimi amare,de dor .
As vrea sa ma inveti sa zbor, iara, catre cer. As vrea sa fiu cu tine. As vrea sa ma lasi sa te iubesc . Sa te sarut. Sa te vad.
Mi-e dor sa te ascult zambind. Sa-mi incolacesc bratzele de trupul tau cald, sa-ti ating buzele cu varful degetelor si sa te sarut . Sa-ti soptesc ,,te iubesc,, intro zi de primavara.
mi-e dor sa ne auzim iubindu-ne.
