Pietre cubice...

Uneori drumul e prea greu si prea ingust ca sa ma capeti aceeasi ambitie cu care l-ai parcurs de atatea ori. Piatra cubica incepe sa iasa la suprafata, se desprinde usor de nispul de care era lipita...si ma impiedic. Drumul ramane la fel de incetosat si de macabru, insa acum este si frig, iar soarele se zbate sa iasa din nori, insa nu reuseste. Cuvintele amortesc in acest culoar, se pierd printre bucatile de tencuiala ce construiesc aceasta straduta pe care am crescut... sentimentele ies la suprafata printr-o sclipire rosiatica ce nu vesteste nimic altceva decat un suras amar si puternic. Desi totul e intunecat, deci vocile se evapora sumbru si umed in fiecare piatra...viata contiua si se scalda in dorinta orbitoare de a depasi acest popas. Ma impiedic si ma ridic... capul sus de pe perna, o noua zi, aceeasi incercare nemuritoare, aceleasi ganduri ce joaca repejor prin mintea mea precum o caseta derulata. Iar nimic nu se pierde, fiindca deja este pierdut... mai degraba se construieste un nou vis... caramizile vor fii din piatra, iar zidurile dintr-o sticla lucioase...ele vor accentua acel interior...acele rani care nu se sterg, aceleasi vise si aceeasi persoana ascunsa de fiecare data dupa un...nor de fum. Iar daca pun lupa, totul s-ar diviza intr-o mie de de cadre ce asteapta sa fie developate... intr-o mie de culori imprimate pe o foaie, in mii de sentimente ascunse pe un card de memorie.

Prea devreme... alerg pe un drum ingust, cu pietre cubice...