Nu !

Nu mai rezist sa vad lumea in alb si negru . Totul e sec fara niciun pic de placere , fara nicio raza de soare, fara niciun fel de scapare. Ma pierd printre ganduri urate ce ma poarta intr-un taram la fel de trist precum o casa parasita. Vreau sa deschid un geam, sa aud o muzica vesela, sa pot sa privesc inainte si sa urlu de fericire... dar astea sunt doar vise. Vise mancate de timp, sau vise bagate la naftalina, vise pe care le-am pierdut precum un gand usor si ieftin.

Sunt eu, doar eu si nimic altcineva. Eu si gandurile mele, eu si dorintele mele spulberate. Eu si speranta moarta . Eu si nimic. Eu in lumea mea.Imi doresc sa zbor din ea, sau din toata, sa ma arunc in gol si sa se termine. Sa fie altceva. Sa am o noua viata sau niciuna, sa am o alta memorie sau niciuna. Sa pot sa zambesc pentru ca o simt, nu pentru ca trebuie, sa pot sa rad pentru ca e amuzant , si sa nu pot sa plang pentru ca e trist. Sa nu pot sa plang, nu vreau sa plang, urasc sa plang. Totul se scurge pe langa mine, fara nicio sansa de scapare, si viata imi curge prin vene oprindu-se usor . Se opreste si o ia de la incepul ca si un val... functioneaza ca o mare pe timp de furtuna, aceeasi apa, dar nimic care se schimba prea mult : un val, doua... poate chiar mai multe. Inapoi si inainte... acelasi lucru.In continuare vreau sa se termine, usor, fara durere. Vreau sa simt o emotie diferita de cea pe care o simt acum, sau sa nu simt niciuna. Vreau sa fie alba bila, sau sa nu fie niciuna. Vreau putin din acel tot, sau mai bine nimic. Vreau sa traiesc altfel, sau vreau sa nu.

Ma furisez aiurea spre o pata de culoare, pala , care abia se distinge prin peisajul meu gri, dar pata mereu dispare. Candva ea dadea culoare . Acum numai e. O caut nebuneste in tabloul vietii mele, o vad, dar degeaba... nu pot sa o ating. Si inca, vreau sa se termine.

Sunt facuta sa rup vise frumoase, sa adun ramasitele unei furtuni demult trecute fara a ma bucura de soarele de dupa. Sunt facuta sa ranesc sentimente menite sa imi faca bine, sa distrug bucuria oamenilor si sa ma afund in nebunia mea. Sunt facuta sa ma plang de tot ce nu pot avea si sa lupt pentru ceea ce stiu ca nu exista. Nebunie, agonie si dispret. Soapte uitate, vise postate pe un perete fara culoare, dorul unei zile mai bune si ganduri inghesuite intr'o camera prea mica. Raman doar eu... doar eu si mii de stele ce cad in jurul meu, stele ce se preling usor, arzandu-mi pielea si murdarindu-mi sperantele cu o raza usor rugine la capat. Si cum cerul cade plangat , muzica e-n surdina , canta fara ca nimeni sa o mai asculte, un glas , o vorba nu te ajuta sa fii mai presus...ramane doar : o foaie, un pix. Un pix fara pasta, o foaie fara ganduri. Vid. Nimic nou sau niciun plan de viitor. Imi astern acelasi ganduri pe ceea ce numesc eu constiinta si ma urc intr'un carusel ascultand aceeasi piesa la nesfarsit, stiu fiecare vers, nu ma incurc in detalii si continui sa sper la refren. Ma plimb pe drumuri sterse de aminitiri si ma scurg pe un colt de masa in speranta unei raze de soare, unui miros de mare...