Sa pretind ca traiesc intr-o lume perfecta,sa ma las sorbita de influenta negativa a gandirii dobandite de un vis de sperantza, de un vis spre mai bine,de un vis al perfectiunii, de un vis ireal? As vrea sa pretind,as vrea sa fi putut sa mint, as vrea sa fiu doar o umbra in acest vartej al nebuniei. Poate ca as vrea sa nu mai fiu. Pentru ca nu mai pot fi,nu mai pot trai , nu ma mai pot preface . Si e prea mult. Totul se umple ametitor de mult,cu rautate,cu vremuri grele. Si totusi doar am deschis ochii spre realitatea veche in care continui sa traiesc. Doar incep sa ma adaptez statutului impersonal pe care il credeam familiar. Dar totul se poate duce in mai putzin de o secunda. Totul se poate evapora,si nu poate ramane decat sufletul , decat increderea in sine. Pentru ca perfectul nu exista,decat increderea in sine,pentru ca invat din greseli , incerc sa construiesc o cale pentru a face fatza exploziei de ghinion. Pentru ca e real,si nu am cum sa mai ascund. Totul e real...totul exista. Visele nu mai sunt decat o amintire placuta a anilor de odinioara. E doar starea covalescentei intre vis si realitate. E doar anestezia neplacuta a realitatii, e doar durerea ce o simt in suflet precum un cutzit,e doar socul, e doar un fel de coma adanca ce ma desparte de problemele ireale.

Poate fi uneori bine,cat exista credintza,cat exista dragostea.Cat exista acel unic coltz al fericirii reale,care infloreste din ce in ce mai mult. Un coltz ce poate alina toata durerea,toata ura,un lucru ce ma poate purta dincolo de gaurile negre ale vietii catre un taram pasnic , al iubirii.

Si poate conteaza mai mult decat orice...sau poate nu.

Poate fi un fel de scuza ce ma bucura,ma face sa uit de acest vertij inconstient.