Fericire?

Exista cu adevarat fericirea? Exista cu adevarat acel punct in care ne atingem toate visele? In care le pipaim si strangem in brate, total convinsi ca nu se vor sfarsi niciodata? Poate ca suntem niste fiinte mult prea complexe ca sa ne pacalim cu vise usoare, palpabile...poate ca este mult prea absurd sa ne multumim cu putin ca sa fim fericiti. E simplu, nu vom reusi. Fericirea consta in alimentarea cu placere a tuturor necesitatilor noastre, cu atingerea apogeului perfectiunii a tuturor lucrurilor pe care ni le dorim, iar asta nu se va intampla niciodata... este mult mai mult, mult prea complex. In fond, nu avem cum sa fim fericiti, mereu ne vom dori mai mult, vom lupta pentru ceva mai bun, fiindca ceva ce ne-a satisfacut deja, nu ne mai confera destula placere... atunci ce rost are sa urmarim fericirea daca stim ca nu o vom atinge niciodata? Un alt mod pentru a obtine-o, ar fi sa ne limitam. Sa fim limitati si nebuni in sinea noastra, prosti, inapti, sa nu stim multe, sa ne dorim putin... Dar deja este prea tarziu. De aici se nasc toate nemultumirile care conduc la depresii... asteptari prea mari de la viata, resurse reale de fericire, nule. Lumea asta ne face sa parem niste furnici ce se zbat sa ajunga in varf, se chinuie sa trateze cauze ale caror scop apartin numai celor care s-au nascut in top. And so we get banned. E usor sa spui ca esti trist, dar si mai usor e sa te minti ca esti fericit. Mereu vei avea nevoie sa te minti ca esti fericit... pentru ca este una dintre minciunile care te va tine in viata, care te va alimenta cu pofta de fiecare data cand vei simti nevoia...si asa te vei regasi in lucruri simple, usoare...si vei zambi in continuare la un ideal in capul tau pe care-l numesti fericire... vei lupta, vei cadea si te vei ridica din nou. Happiness is just a name of our deepest needs.