2007...

Poate ca am iubit prea mult,poate ca am iubit peste limita.Sau poate ca doar asa a fost sa fie.Un gust dulce amarui,un gust prafuit de lacrimi de dor,de ura sau poate de iubire.Si totusi poate am crezut prea mult acei ochi,poate ca am ascultat prea mult acel glas ironic al sortii,poate ca povestea avea sa se termine precum un roman scris doar pe jumatate sau poate ca un basm de unde fantasticul lipseste in unghiurile adanci ale realului,in colturile purului adevar.Poate ca iubire inseamna atunci cand nu pot trai fara tine,atunci cand peste tot se simte acel parfum subred al trecutului,acea punte plina cu obstacole si spini patatori de amintiri,de noi.Poate ca e prea tarziu sa mai lupt in continuare,sa ma mai uit in trecut,sau poate mult prea devreme sa ma trezesc din coma viselor in care ma scufund,purtandu-ma pe valuri dure catre acea lumina de sfant,de libertate.Doar lasa-ma sa ma ratacesc in tine,sa uit de mine,sa ma pierd in necunoscut.As vrea sa pot uita de tot.As vrea ca adevarul sa fie doar o simpla bomboana amaruie printre miile de idei dulci.As vrea ca timpul sa stea in loc si sa se opreasca atunci cand vrem noi,noi doi.La inceput nu stiam sa adun plusul cu minusul,haosul cu ordinea si sa creez un ideal,nu voiam sa cred ca lumea e facuta pentru a trai in ea,ci pe marginea viselor,pentru a simti mirosul si gustul,greutatea si mireasma halucinanta a durerii,iubirii si placerii.Complet opus.Totul si nimic.Doar o pura placere inundata de mii de lacrimi,mii de picaturi cazute intr-un loc necunoscut,strain si spulberate precum o imagine incolora.Mii de oameni ce cauta dragostea printre stele si nori...
As vrea sa cunosc limita iubirii platonice.As vrea sa ma las purtata de ea pana in unghiurile cele mai ascunse.Insa ma intreb daca nu cumva am ajuns acolo.Ma intreb daca nu cumva am facut deja cunostinta cu zambetul prafuit al iubirii,al urii,daca nu cumva m-a inghitit si devorat pana in miezul oaselor mele.Si totusi ma simt atacata de goliciune,de spaima,de durere si ura fata de ea,fata de tine,fata de voi.Candva noi.Candva eram doar noi si tu erai numai al meu,eu te priveam cu alti ochi,dar totusi ne iubeam precum un copil care adora bomboanele.Ma sarutai,iar apoi imi sopteai ca ma iubesti...Dar totul s-a pierdut pe un drum necunoscut,un drum nestiut de nimeni.Poate doar tu sa-l descoperi si sa ma ajuti sa-l cunosc si eu.
Au trecut cam 9 luni,9 luni si mai mult,23 de zile,23 de zile pana cand te voi vedea.23 de zile pana cand ne vom plimba iar pe aleea viselor,povestind,cazand,razand,plangand.Si iti voi vorbi despre tot,iti voi spune tot,te voi include in prezentul de care tu nu ai mai stiut,te voi lipi pe firul amintirilor,al intamplarilor ce curg repejor ca o alunecare rapida a gandurilor.Te voi face sa simti pulsul iubirii curgandu-ti prin vene.Te voi imbata cu mirosul de atunci si totul va fi la fel.