Back in 2007-2008

Poate ca a existat un inceput in care toama rasuna pe la usa si totul se contura cu fericire printr'o gaura luminoasa.Si da, atunci a fost inceputul,a fost octombrie, ai fost tu :) . Si parca pari un vis de vara, sau un vis al meu , sau ceva bun ce se intampla de 3 luni incoace, ceva ce ma trezeste cu zambetul pe buze si ma adoarme frumos precum marea. Si imi e dor de tine mereu, si te vreau mereu sa ma saruti usor sa ma simti si sa te simt in compaia unei lumini subrede cu tente albastrui, vreau sa aud fericirea in spatele nostru, vantul si ninsoarea, vreau sa simt ploaia cu tine , sa simt tot cu tine. Vreau sa fi aici, cu mine. Si simt zilele care s'au mai rarit, noptile care s'au mai lungit, frigul care imi doboara incredrea si imi sterge speranta ca iarna inca nu a plecat. Si atunci cand spun iarna , spun numele tau si iti aud vocea undeva printre mii de ganduri sfaramate. Iar atunci cand te vad, lumea se opreste si tu esti cu mine. Ne pierdem linistiti prin abisurile pasiunii sarutandu'ne usor. Si simt cum ma inunzi precum inunda zapada sufletele noastre, simt cum ma iubesti alergandu'mi prin vene precum heroina. Simt cum vreau ca noi sa nu disparem , sa nu ne terminam, sa fim . Pentru totdeauna.Tu esti cel care imi agata un zambet naiv pe buze, care ma face sa plang, care ma face sa rad, tu esti ceea ce am devenit eu de cand primul clopotel a sunat. Cu tine incepe orice amintire, orice bucurie , orice s'a intamplat iarna asta. Mai pe scurt, cu tine incepe fericirea, cu tine incep eu sa ma simt bine. Tu m'ai invatat sa zbor ; tu mi'ai desfacut aripile, mi'ai sters ranile si m'ai condus pe cer. Ne'am apucat sa'l pictam precum o panza imensa, fara sa gresim , fara sa regretam, si am desenat un parculet si o banca.O tigara si o sticla de cola. Ne'am desenat pe noi cum construim ceea ce suntem. Si am luat'o pe un nou drum, impreuna. Si a mers bine, am cusut cerul cu fire de aur si l'am impodobit cu dragoste, am dat din aripi fara sa obosim si inca incercam sa mai dam.

2007...

Poate ca am iubit prea mult,poate ca am iubit peste limita.Sau poate ca doar asa a fost sa fie.Un gust dulce amarui,un gust prafuit de lacrimi de dor,de ura sau poate de iubire.Si totusi poate am crezut prea mult acei ochi,poate ca am ascultat prea mult acel glas ironic al sortii,poate ca povestea avea sa se termine precum un roman scris doar pe jumatate sau poate ca un basm de unde fantasticul lipseste in unghiurile adanci ale realului,in colturile purului adevar.Poate ca iubire inseamna atunci cand nu pot trai fara tine,atunci cand peste tot se simte acel parfum subred al trecutului,acea punte plina cu obstacole si spini patatori de amintiri,de noi.Poate ca e prea tarziu sa mai lupt in continuare,sa ma mai uit in trecut,sau poate mult prea devreme sa ma trezesc din coma viselor in care ma scufund,purtandu-ma pe valuri dure catre acea lumina de sfant,de libertate.Doar lasa-ma sa ma ratacesc in tine,sa uit de mine,sa ma pierd in necunoscut.As vrea sa pot uita de tot.As vrea ca adevarul sa fie doar o simpla bomboana amaruie printre miile de idei dulci.As vrea ca timpul sa stea in loc si sa se opreasca atunci cand vrem noi,noi doi.La inceput nu stiam sa adun plusul cu minusul,haosul cu ordinea si sa creez un ideal,nu voiam sa cred ca lumea e facuta pentru a trai in ea,ci pe marginea viselor,pentru a simti mirosul si gustul,greutatea si mireasma halucinanta a durerii,iubirii si placerii.Complet opus.Totul si nimic.Doar o pura placere inundata de mii de lacrimi,mii de picaturi cazute intr-un loc necunoscut,strain si spulberate precum o imagine incolora.Mii de oameni ce cauta dragostea printre stele si nori...
As vrea sa cunosc limita iubirii platonice.As vrea sa ma las purtata de ea pana in unghiurile cele mai ascunse.Insa ma intreb daca nu cumva am ajuns acolo.Ma intreb daca nu cumva am facut deja cunostinta cu zambetul prafuit al iubirii,al urii,daca nu cumva m-a inghitit si devorat pana in miezul oaselor mele.Si totusi ma simt atacata de goliciune,de spaima,de durere si ura fata de ea,fata de tine,fata de voi.Candva noi.Candva eram doar noi si tu erai numai al meu,eu te priveam cu alti ochi,dar totusi ne iubeam precum un copil care adora bomboanele.Ma sarutai,iar apoi imi sopteai ca ma iubesti...Dar totul s-a pierdut pe un drum necunoscut,un drum nestiut de nimeni.Poate doar tu sa-l descoperi si sa ma ajuti sa-l cunosc si eu.
Au trecut cam 9 luni,9 luni si mai mult,23 de zile,23 de zile pana cand te voi vedea.23 de zile pana cand ne vom plimba iar pe aleea viselor,povestind,cazand,razand,plangand.Si iti voi vorbi despre tot,iti voi spune tot,te voi include in prezentul de care tu nu ai mai stiut,te voi lipi pe firul amintirilor,al intamplarilor ce curg repejor ca o alunecare rapida a gandurilor.Te voi face sa simti pulsul iubirii curgandu-ti prin vene.Te voi imbata cu mirosul de atunci si totul va fi la fel.

Long time ago...

· Eu sau poate doar in inger in zdrentze.Eu, mereu.

Sunt clipe in care lumea se destrama, Se destrama in bucatzele mici , sunt clipe in care praful de altadata se imbine alacatuind un puzzle al trecutului ce se intoarce. Sunt clipe dupa care am urlat, clipe pe care am vrut sa le prind din zborul spre trecut, atat de sigur atat de simplu. Si totusi nu. Totusi e altceva, poate un inger imbracat in zdrentze ce se lupta sa reuseasca,sa traiasca asa cum a trait candva,asa cum a invatzat sa planga sa rada . Un inger caruia i s-a dat sansa de a iubi dinou pe sub maneca, un inger prost,un inger zdrobit de necazuri care s-a jucat cu focul fericirii fizice,nu pshihice.Si a crezut ca ii confera o energie pozitiva.A crezut in aparente, in dorul de dupa, in ceasul prafuit al amarului in care se ineaca, a crezut in perfectiunea trupeasca , omeneasca, o perfectiune ce s-a ars inauntru dupa toata fericirea dobandita.

Un inger sedat,prins in capcana. Prins in cusca propiului ego. Un inger ce isi sterge lacrimile ude cu mana, un inger ce plange cand e soare, o fatzada, o regasire in intuneric si in fericirea fals. Un inger pierdut pe un drum gol al dragostei, dragostei scurte dar intense. Sau poate doar eu.

· Capsuni sau tu sau anul 2009

Pe sub noi se intinde un amar gol,un amar mangaiat de tainele unei noi vietzi,unui nou inceput, un amar ce se bazeaza pe o dragoste subtila , pe o dragoste si pe un sentiment nou, atat de dor cat si de amintit.O dragoste ce ne-a circulat in vene pana in adancul corpului, o iubirea ce ne-a anesteziat si infectat intreaga fiintza , intreaga gandirea involburata de fum si rom. Dar o poveste ce a mers pana la capat. Acolo unde se stia ca va fi finalul, sfarsitul unei povesti unse cu capsuni, unse cu simpatie, unse pe o grese murdara,patata cu sange, sau pe un parchet. pe un parchet ce reflecta adevarul vazut in ceata de atunci. Dar mirosul de capsuni a fost mereu, a fost acolo, pe langa acea fiintza dogamtica, adepta a iubirii fizice cu o tipologie seaca plina de gauri si principii scazute. Acea fiintza ce a stiut sa raneasca dincolo de fizic, ce a stiut sa se joace pana la final,cu o perversitate ascunsa sub perdeaua cu miros de capsuni, sub iarba verde si cutiile de bere. O personalitate ascunsa sub masca pe care toti o credeau pozitiva. Dar groaznica, Groazinic si frumos . Si nimic mai mult..

· Si el e pentru totdeauna, pentru tine, pentru 2008.

Poate ca am trait in minciuna, poate ca am trait in ura , in dezmatz si in dragoste esuata. Poate ca m-am crezut sigurul om capabil sa se ascunda de aceasta lume rea, catre o Noua viata bazata pe principile prieteniei adevarate. Poate ca am plans,poate ca am ras. Atat singura cat si cu tine. Cu tine, omul care m-a invatat sa judec dincolo de varsta , dincolo de posibil , ci mai sus,catre imposibil,catre minuni si catre un nou dor de voie. Si pentru tine, si pentru tot . Si am invatzat sa traiesc in bratzele minciunii frumoase, o minciuna veche , poate singura minciuna frumoasa :) .Am invatzat sa plang langa tine, am invatzat sa trec peste orice si sa gandesc pozitiv, am invatzat sa rad, sa ma port , sa zambesc atunci cand afara ploua, atunci cand raman singura inyrun unghier plin cu praf si panza de paian . Am invatzat sa nu clachez din primul pas imbaxit cu moloz si gunoi. Si sa trec mai departe catre o noua etapa a vieti ,acolo unde pot sa aleg iontre bine si rau. Am invatat ce inseamna prietenia , dorul si ajutorul ascuns in tine. Si atat..cel mai bun prieten.

Fericire?

Exista cu adevarat fericirea? Exista cu adevarat acel punct in care ne atingem toate visele? In care le pipaim si strangem in brate, total convinsi ca nu se vor sfarsi niciodata? Poate ca suntem niste fiinte mult prea complexe ca sa ne pacalim cu vise usoare, palpabile...poate ca este mult prea absurd sa ne multumim cu putin ca sa fim fericiti. E simplu, nu vom reusi. Fericirea consta in alimentarea cu placere a tuturor necesitatilor noastre, cu atingerea apogeului perfectiunii a tuturor lucrurilor pe care ni le dorim, iar asta nu se va intampla niciodata... este mult mai mult, mult prea complex. In fond, nu avem cum sa fim fericiti, mereu ne vom dori mai mult, vom lupta pentru ceva mai bun, fiindca ceva ce ne-a satisfacut deja, nu ne mai confera destula placere... atunci ce rost are sa urmarim fericirea daca stim ca nu o vom atinge niciodata? Un alt mod pentru a obtine-o, ar fi sa ne limitam. Sa fim limitati si nebuni in sinea noastra, prosti, inapti, sa nu stim multe, sa ne dorim putin... Dar deja este prea tarziu. De aici se nasc toate nemultumirile care conduc la depresii... asteptari prea mari de la viata, resurse reale de fericire, nule. Lumea asta ne face sa parem niste furnici ce se zbat sa ajunga in varf, se chinuie sa trateze cauze ale caror scop apartin numai celor care s-au nascut in top. And so we get banned. E usor sa spui ca esti trist, dar si mai usor e sa te minti ca esti fericit. Mereu vei avea nevoie sa te minti ca esti fericit... pentru ca este una dintre minciunile care te va tine in viata, care te va alimenta cu pofta de fiecare data cand vei simti nevoia...si asa te vei regasi in lucruri simple, usoare...si vei zambi in continuare la un ideal in capul tau pe care-l numesti fericire... vei lupta, vei cadea si te vei ridica din nou. Happiness is just a name of our deepest needs.

Pietre cubice...

Uneori drumul e prea greu si prea ingust ca sa ma capeti aceeasi ambitie cu care l-ai parcurs de atatea ori. Piatra cubica incepe sa iasa la suprafata, se desprinde usor de nispul de care era lipita...si ma impiedic. Drumul ramane la fel de incetosat si de macabru, insa acum este si frig, iar soarele se zbate sa iasa din nori, insa nu reuseste. Cuvintele amortesc in acest culoar, se pierd printre bucatile de tencuiala ce construiesc aceasta straduta pe care am crescut... sentimentele ies la suprafata printr-o sclipire rosiatica ce nu vesteste nimic altceva decat un suras amar si puternic. Desi totul e intunecat, deci vocile se evapora sumbru si umed in fiecare piatra...viata contiua si se scalda in dorinta orbitoare de a depasi acest popas. Ma impiedic si ma ridic... capul sus de pe perna, o noua zi, aceeasi incercare nemuritoare, aceleasi ganduri ce joaca repejor prin mintea mea precum o caseta derulata. Iar nimic nu se pierde, fiindca deja este pierdut... mai degraba se construieste un nou vis... caramizile vor fii din piatra, iar zidurile dintr-o sticla lucioase...ele vor accentua acel interior...acele rani care nu se sterg, aceleasi vise si aceeasi persoana ascunsa de fiecare data dupa un...nor de fum. Iar daca pun lupa, totul s-ar diviza intr-o mie de de cadre ce asteapta sa fie developate... intr-o mie de culori imprimate pe o foaie, in mii de sentimente ascunse pe un card de memorie.

Prea devreme... alerg pe un drum ingust, cu pietre cubice...

For ..., forever ago.

Vara incepe sa-mi adie prin vene precum un drog prost, ieftin si inutil. Totul e cald dar in acelasi timp si foarte rece. Nimic nu seama cu acel peisaj perfect de vara unde culorile se imbina perfect in panza pe care fiecare si-o creeaza. Lumea dispare sub ochii mei dupa un cearsaf murdar si, raman doar eu printre gandurile aburite de atata disperare. Imi doresc sa lesin intr-o placere prefacuta de ceea ce ma face sa ma simt eu. Imi doresc sa ma regasesc in acel ceva ce am pierdut demult intr-o seara plina de pahare si muzica proasta... Dar nu se poate. Imaginile imi trec prin minte precum un rollercoaster de ultima generatie. Insa acest rollercoaster nu se opreste, nu ia niciun pasager, nu face niciun stop... ci doar, merge. Merge catre nicaieri, incerc sa-l prind, dar imi este prea greu, incerc sa-l imortalizez, dar se zbate precum un peste ud. Sec, murdar, cald, haos. Cuvinte insirate pe o plaja si acoperite de nisip, nimic mai mult.
Totul pare fericit, vesel si plin de viata, dar totul se ascunde sub ceva ce numai eu stiu. Caut sa te gasesc peste tot, dar nu mai esti. Ma pierd prin mintea mea fara sa stiu incotro o apuc... si tot asa... un pas, doi pasi, trei pasi... nu mai stiu...

Catre nicaieri si nimic.

Nu !

Nu mai rezist sa vad lumea in alb si negru . Totul e sec fara niciun pic de placere , fara nicio raza de soare, fara niciun fel de scapare. Ma pierd printre ganduri urate ce ma poarta intr-un taram la fel de trist precum o casa parasita. Vreau sa deschid un geam, sa aud o muzica vesela, sa pot sa privesc inainte si sa urlu de fericire... dar astea sunt doar vise. Vise mancate de timp, sau vise bagate la naftalina, vise pe care le-am pierdut precum un gand usor si ieftin.

Sunt eu, doar eu si nimic altcineva. Eu si gandurile mele, eu si dorintele mele spulberate. Eu si speranta moarta . Eu si nimic. Eu in lumea mea.Imi doresc sa zbor din ea, sau din toata, sa ma arunc in gol si sa se termine. Sa fie altceva. Sa am o noua viata sau niciuna, sa am o alta memorie sau niciuna. Sa pot sa zambesc pentru ca o simt, nu pentru ca trebuie, sa pot sa rad pentru ca e amuzant , si sa nu pot sa plang pentru ca e trist. Sa nu pot sa plang, nu vreau sa plang, urasc sa plang. Totul se scurge pe langa mine, fara nicio sansa de scapare, si viata imi curge prin vene oprindu-se usor . Se opreste si o ia de la incepul ca si un val... functioneaza ca o mare pe timp de furtuna, aceeasi apa, dar nimic care se schimba prea mult : un val, doua... poate chiar mai multe. Inapoi si inainte... acelasi lucru.In continuare vreau sa se termine, usor, fara durere. Vreau sa simt o emotie diferita de cea pe care o simt acum, sau sa nu simt niciuna. Vreau sa fie alba bila, sau sa nu fie niciuna. Vreau putin din acel tot, sau mai bine nimic. Vreau sa traiesc altfel, sau vreau sa nu.

Ma furisez aiurea spre o pata de culoare, pala , care abia se distinge prin peisajul meu gri, dar pata mereu dispare. Candva ea dadea culoare . Acum numai e. O caut nebuneste in tabloul vietii mele, o vad, dar degeaba... nu pot sa o ating. Si inca, vreau sa se termine.

Sunt facuta sa rup vise frumoase, sa adun ramasitele unei furtuni demult trecute fara a ma bucura de soarele de dupa. Sunt facuta sa ranesc sentimente menite sa imi faca bine, sa distrug bucuria oamenilor si sa ma afund in nebunia mea. Sunt facuta sa ma plang de tot ce nu pot avea si sa lupt pentru ceea ce stiu ca nu exista. Nebunie, agonie si dispret. Soapte uitate, vise postate pe un perete fara culoare, dorul unei zile mai bune si ganduri inghesuite intr'o camera prea mica. Raman doar eu... doar eu si mii de stele ce cad in jurul meu, stele ce se preling usor, arzandu-mi pielea si murdarindu-mi sperantele cu o raza usor rugine la capat. Si cum cerul cade plangat , muzica e-n surdina , canta fara ca nimeni sa o mai asculte, un glas , o vorba nu te ajuta sa fii mai presus...ramane doar : o foaie, un pix. Un pix fara pasta, o foaie fara ganduri. Vid. Nimic nou sau niciun plan de viitor. Imi astern acelasi ganduri pe ceea ce numesc eu constiinta si ma urc intr'un carusel ascultand aceeasi piesa la nesfarsit, stiu fiecare vers, nu ma incurc in detalii si continui sa sper la refren. Ma plimb pe drumuri sterse de aminitiri si ma scurg pe un colt de masa in speranta unei raze de soare, unui miros de mare...

Vis.

Orice vis are un inceput, un fir narativ pe care il urmareste, un scop, un ideal.
Un vis se imparte in vorbe, soapte si gesturi, miscari, sunete, valori morale, iubire, ura. Este ceea ce numin noi "frumos" in gand, ceea ce iubim sa vedenm adoram sa simtim, ne chinuim sa indeplinim. Ne chinuim sa atingem varful placerii, cel mai inalt punct al nostru, punctul propiei fericiri. Si asa continuam sa traim, cu speranta , cu dor cu vis si soapte ce ne bantuie mereu, cu o lumina semi opaca care ne indeamna sa speram la ... un vis, visul nostru.